Odată, de mult, printre dealuri lăsate de mâna domnului, unduia un tren dintr-o vale în alta. Ducea poate muncitori de la fabrică, țărani ostoiți de munca câmpului, sau poate o domnișoară ce se întorcea de la oraș să-și vadă părinții în vacanță. Pe vremuri pleca din Sovata de pe valea Târnavei Mici până în vale Nirajului și cine știe până unde. Șina nu mai este, a fost de mult luată și topită dar o bucățică a mai rămas între Sovata și Câmpul Cetății.

Pe o șină îngustă, o locomotovă pe aburi, afișeză cu mândrie „Iuțeală maximă 35 km pe oră”. Trage cu greu cele câteva vagoane ce nu au ferestre, nici uși, iar băncile sunt de lemn. Locomotiva merge alene și la fiecare om ce îl vede și drum ce îl trece, pufăie nervoasă și șuieră. Deși îi început de mai a tot plouat și îi frig . Cărbunele care arde în pântecul bestiei miroase urât și îl simți pe gât dar te duce inapoi în timp precum madlenele lui Proust.