Bunici nu am avut. Trei dintre ei au murit înainte să mă nasc eu, iar mama tatei a fost prea puțin prezentă în viața noastră pentru a fi o persoană relevantă când am crescut. Locuiam departe unii de alții iar spre deosebire de ziua de azi, înainte de revoluție se călătorea greu. Așa că pentru mine mama și tata au fost părinții mei biologici. Cel puțin pentru o vreme.

Pentru alți copii, mama și tata au fost bunicii biologici, căci ei au fost mereu în preajmă, iar părinții biologici doar ocazional implicați în educația lor. Așa încât lor le spun pe nume. Alți copii au bone și deși lor le spun pe nume, au o legătură mai strânsă decât cu părinții sau bunicii biologici. Alți copii sunt înfiați și indiferent dacă își cunosc sau nu părinții biologici le spun mama și tata părinților adoptivi. Alți copii au părinții biologici care sunt divorțați și noii parteneri ai acestora. Unii le caută în coarne iar alții le îndeplinesc orice dorință, unii îi ceartă și corectează iar alții îi laudă mereu, unii nu le spun niciodată iar alții îi bat.

Deci cine este mama și tata? Cel ce te naște? cel ce te crește? Cel ce te educă?

Cât am fost copil pentru mine și sora mea copilăria a fost ceva minunat. Părinții erau mereu aproape și la fie ce sfârșit de săptămână mergeam într-o drumeție sau schi/patinoar. Vara mergeam la mare. Parinții se chinuiau să ne pună ceva pe masă căci înainte de revoluție cu greu găseai pe ce să cheltui banii. Faceau eforturi să ne ia jucării dar noi le dădeam la alții care aveau mai puțin ca noi. Ne-au luat bicicletă iar noi îi lăsam pe alții să meargă pe ea să vadă și ei cum este. Totul se făcea cu mari sacrificii și noi cumva înțelegeam asta și apreciam. Apoi tata a plecat și lucrurile s-au schimbat. Deși primeam o pensie alimentară era insuficientă și venea cu mari întârzieri iar mama cu greu reușea să facă față. Iar in verile când ne vedeam cu tata, căci locuia în altă țară, am început să credem că ni se cuvine. Nu mai apreciam eforturile mamei care nu știa pe unde „să scoată cămașa” pentru a face față în timp ce tata ne ducea pentru o săptămână două în excursii, ne cumpăra ciocolată, ne îmbrăca și ne cam îndeplinea toate poftele. Iar când nu ne-a mai îndeplinit fie ce dorință ne-am supărat.

Acum roata s-a întors și deși nu am copii mei, am copii în preajmă. Poate că sunt rece și calculat „pentru că nu sunt ai mei” dar prefer să fiu antipatizat acum dar apreciat mai târziu când vor crește și vor înțelege ce încercam să îi învăț. Prefer să îmi spună că nu mă iubesc decât să îmi spună „tata ma iubește pentru că îmi cumpără tot ce vreau!”. Prefer să li se pară că sunt săcâitor pentru că stau să le explic fie ce prostie decât să le spun „fă așa cum îți spun eu!”. Prefer să îi cert când fac prosti și să îi laud când dau dovadă de bună creștere decât să le dau bani să își ia un happy meal și să am liniște. Prefer să fie supărați că i-am pus să spele vasele sau sa își facă curat în cameră, dar să știe ce înseamnă responsabilitate.

Te întrebi acum ce îi cu toată pledoaria asta ipotetică. Dar vara trecută am stat cu copii vecinului meu timp de o săptămână și pentru că i-am pus să împarta la 10 și 12 ani responsabilitățile cu mine legate de masă mi s-a spus că „am făcut armată cu ei”, și că rolul părintelui este să ofere totul copiilor săi. Am îndepărtat oameni din anturajul meu pentru că erau de părere că o școală de 2500 lei/lună în care să învețe alfabetul poate să compenseze pentru absența celor 7 ani de acasă. Am fost îngrozit de numărul impresionant de tentații pentru un copil când ajunge la oraș și cât de usor devine obraznic și isteric doar pentru că nu i se indeplinește un moft stupid. Pe scurt încep să simt ceea ce credeam deja: orașul este o otravă. Este un cuptor de dospit superficialitate, pretenții, consumerism, lipsă de educație și responsabilitate, lipsă de empatie și profunzime a sentimentelor nutrite.

De voi avea copii nu știu, dar ȘTIU că a trăi în sânul naturii este locul potrivit pentru a crește ființe frumoase, nu doar la exterior ci și la interior. Ființe pe care apoi să le privesc și spune că pentru ele am fost…

Totuși copii am, deși ai mei au 4 picioare. Și astăzi este ziua unuia dintre ei. Este ziua celui pentru care EU SUNT ACASĂ al lui.. La cei doi ani ai tăi, LA MULȚI ANI PATROCLE!!!

Patrole la 4 luni.

Patrocle la 1 an.

Patrocle la 1 an jumate.