Când te apuci să construiești o casă nu este ușor.
Când te muți la țară, descoperi că trebuie să înveți de toate, și asta nu este ușor.
Când, obișnuit cu stat pe scaun 8 ore, descoperi că trebuie să muncești 12 ore, și astea de muncă grea, nu este ușor.
Poate de aceea ultimul articol parea mai puțin optimist, și probabil este important să înțelegi că aici nu umblă câini cu covrigii în coadă și că totul are un preț. Prețul libertății tale este munca, dar dacă la oraș munceai pentru cei dragi departe de ei, aici muncești pentru cei dragi alături de ei. Iar când ești alături de ce îți este drag, orice muncă e ușoară și nu poți decât să visezi dincolo de obstacole.
La oraș se visează la mașini, plasme și credite aprobate, la vacanțe luxoase și la cadouri scumpe. Eu aici visez la alte chestii pe care nu voi putea niciodată să le ating deși totuși le voi avea. Oamenii de aici sunt secui, și secui cum sunt ei sunt priviți cu condescendență pentru că „nu vorbesc românește”, sau de altfel nici o limbă de circulație internațională. Și când tot ce ai sunt doar vecinii dintr-un sat pierdut, când toți vorbesc maghiară, când la televizor și radio aud maghiară, de unde să învețe română? De unde să caute ce este dincolo când dincolo nu știu că există? Învață româna ca pe o limbă străină pe care neavând cu cine să o vorbească o uită. Adesea nu ies din sat și nu știu că există și altceva.
De aceea visez la un centru cultural în care cu ajutorul voluntarilor din întrega lumea să îi ajut pe acești copii să descopere lumea, să învețe limbi străine, să învețe despre obiceiuri și despre diversitate culturală, să învețe cum pot să-și păstreze identitatea îmbrățisând diversitatea. Îmi imaginez o mică clădire, care să găzduiască măcar doi voluntari care să învețe copii despre lumea din care provin. Iar voluntarii la rândul lor să învețe despre această comunitate. Să fie o construcție mică dar plină de energia umană investită în ea, plină de râsete și diversitate culturală, mai mare decât întrega lume, dar ascunsă într-un cotlon al ei.
O școală nu vreau să fac, dar un sistem ce se preocupă de ce știe sau nu copilul și dacă ajunge sau nu om trebuie cumva combătut. Eu știu și îmi place să construiesc, așa că asta voi face. Voi crea cadrul în care locul și lumea să se întâlnească.