Avem mereu o imagine romanțată cu privire la trecut, sau cu privire la ce ne dorim dar nu cunoaștem. În evul mediu bărbații erau cavaleri, femeile aveau minunate rochii iar viața este mult mai faină la țară… Trebuie însă să te opresc pentru că lucrurile nu pot fi mai departe de adevăr. Bărbații erau brutali, femeile deveneau mame la 16 ani, lumea nu se spăla, iar criminalitatea era de 10 ori mai mare ca astăzi. Iar astăzi viața la țară nu este ușoară.
Așa cum nu poți să îmi spui la ce temperatură este de două ori mai frig ca la zero grade, așa nu poți să îmi spui ce înseamnă viață mai ușoară căci ambele sunt non întrebări neavând un sistem de referință. Voi s-ar putea să fiți mai friguroși ca mine deci de două ori mai frig va fi diferit pentru fiecare dintre noi, la fel cum și mai greu sau mai ușor la țară este ceva relativ.
Ce pot însă să vă spun sigur este că la țară este de muncă, mult de muncă, mereu de muncă. La țară nu ai concediu, nu ai weekend, nu ai sărbătoare. Pământul trebuie semănat, fânul cosit, livada culeasă, animalele hrănite.
Nu locuiesc de destul de mult timp aici, și nu am nici destul pământ astfel încât astă toamnă să fi strâns fân pentru al meu cal, Orban. De aceea a trebuit să cumpăr încă 100 de baloți de fân care au fost lăsați la drum. De acolo câte doi și câte trei a trebuit să car baloții în roabă pe o distanță de vreo 150 de metri, peste un râu, parte în pantă cu pământul ud și noroios, până la adâpostul lui Orban. Aici unul câte unul am urcat baloții deasupra adăpostului și după 8 ore de muncă am reușit să duc doar 80 dintre ei. Probabil că în dimineața aceasta până când se publică articolul voi termina căratul baloţilor, dar asta nu contează așa de mult.
A fost greu? Al naibi.
Am apucat să mânânc? Din brișcă.
Am avut o mână de ajutor? Bineînțeles că nu.
Și poate că vei spune că m-am înhămat la ceva greu. Și dacă la greu fizic te referi, ai cu siguranță dreptate. Dar așa greu cum a fost când treceam cu roaba peste râu, auzeam șipotul apei, auzeam păsările cântând. Când făceam câte o pauză, mă opream la umbra baloților și priveam cerul albastru cum se schimbă de la nori, și cum se mișcă soarele, cum motanul meu Ivan țopăie prin iarbă și pe baloți. Dar poate mai important cel pentru care munceam, Orban, îmi era alături. Când eu urcam spre adăpostul lui cu roaba, urca și el cu mine. Când eu coboram, cobora și el. Uneori trebuia să îl gonesc căci, fie îmi stătea în drum, fie fura din baloții ce eu îi căram la deal.
Muncesc atât de mult și nu pentru că nu aș putea să stau într-un scaun confortabil și să am o slujbă cu multe zerouri care să îmi permită să plătesc pe altul să mute baloții, muncesc atât pentru a mă bucura de ceea ce contează pentru mine: natură, cer, soare, copii mei, Patrocle, Orban și Ivan, pentru casa ce o voi face pentru noi, pentru plăcerea de a mă putea opri să mă bucur de ce este în jurul meu, pentru aerul curat și liniștea interioară când sunt ACASĂ.
Ivan motanul meu șugubăț.
Jumătate de stiva de baloti de fân
Roaba cu care am cărat baloții
Asa arătă determinarea. Nebărbierit de când am cumpărat terenul și tot așa până casa va fi gata
