Când auzim povestea cuiva, fie că e vorba de schimbarea stilului de viață, dietă, partener, construit o casă sau avut copii,auzim numai de bine. Ai crede că odată ce ai făcut schimbarea nimic nu te va mai pune la încercare și nimic nu va mai fi dificil. Partenerii se iubesc de la sine, copii cresc singuri, legumele cresc fără efort în grădină, banii curg, iar casele se ridică cât ai zice pește.

Dar lucrurile nu sunt mereu așa. Viața îți pune în cale nenumărate piedici, lipsa de experineță te trage înapoi, curajul nesăbuit, te trezește la realitatea crudă. Viața este grea, dar cu fiecare test pe care reușești să îl treci, ești mai echilibrat, ai un psihic mai stabil și apreciezi lucruri mai simple.

Poate de aceea, am evitat să scriu acest articol. Pentru că nu mi-am dorit să pară, un strigăt de ajutor, ci doar Documentarea unui eveniment, deși nefericit, nu este decât  un eveniment.Acum trei luni, în ianuarie, când frig și zăpadă încă erau afară adăpostul meu, bucătăria de vara,  a luat foc. Nu din cauza sobei sau a unui horn neizolat, ci din cauza unei picătiuri de apă care a căzut în mijlocul unei tigăi cu ulei încins. Prăjeam cartofi, și de la căldură condensul înghețat, din lâna din tavan s-a topit și o picătură de apă, a căzut exact unde trebuie. O fracțiune de secundă mai târziu, uleiul încins a explodat pe toți pereții din baloți de paie, parțial tencuiți și instantaneu, a luat totul foc. Tot ce am avut timp să fac a fost să deschid ușa și să ies afară, și 30 de secunde mai târziu totul ardea cu așa intensitate ,că trebuia să stai la 10m distanță, deși erau -10 grade celsius afară. Totul a pierit atunci. Acte, telefon, haine și încălțări, semințele ce așteptau primăvara, scule și unelte, materiale de cosntrucții și munca mea și a celor ce m-au ajutat.

Bucătăria de vară este scrum acum. Temperaturi ,de peste 700 grade celsius au topit sticlă, au transformat în lichid drujba și plumbul din baterii. Nu a rămas nimic. Dar a rămas ce era mai important, eu, Patrocle, al meu drag câine, Rosa, curajoasa mea vânătoare de șoareci, Orban căluțul meu nărăvas și experiența de a fi construit o astfel de construcție. Dar poate cel mai important lucru, este că oricât am încercat de atunci nu pot să vărs o lacrimă, nu poate să îmi pară rău. A rămas dorința nestăvilită, că voi ridica pe același loc o nouă bucătărie de vară și că tot ce a pierit sunt doar lucruri și nu faptul că sunt ACASĂ.

Am avut parte de oameni faini de atunci, care au avut grijă pentru puțin timp de animăluțele mele și care apoi ne-au găzduit pănă ce frigul iernii s-a dus. Acum sunt din nou aici și deși unele nopți mă mai pun la încercare abia aștept să se mai încălzească puțin, pentru a putea reîncepe lucrul. Așa că nu spuneți „săracul Tudor”, așa cum a spus cel ce a filmat, căci nimic din mine nu s-a pierdut.