Era 2016 și locuiam în orașul și în casa în care mă născusem cu 35 de ani înainte. Trăisem în multe orașe și în multe case, dar nicăieri nu fusesem ACASĂ. Am crezut că este casa, și m-am mutat, am crezut că e orașul, și m-am mutat, am crezut că e slujba, salariul, funcția, și le-am schimbat. Însă anii treceau și în loc să mă apropii de ce îmi doream eram tot mai departe. Viața devenise o temniță în care mă simțeam sufocat. Am crezut că toate au un preț și trebuie să am răbdare pentru a fi un membru de succes al societății, până în ziua când poate soarele, poate vântul, poate instinctul, mi-au spus că poate caut în locul greșit.

Cum pe drumul bătut deja călcasem poate soluția era să mă abat așa că am luat rucsacul în spate cu haine și merinde , cu cort și sac de dormit și am pornit către un cătun izolat unde speram ca viața să fie altfel. Am ajuns la poalele dealului și după două ore de drum am dat de o casă. Am trecut de lătratul câinelui și ceva mai în deal mi-am pus cortul căci găsisem cătunul. Se mai vedea o casă pe dealul vecin și ulterior am găsit și altele, dar oprindu-mă acolo s-a oprit timpul, valorile, criteriile de referință, a trebuit să creez un alt eu într-un alt univers. Pentru prima dată simțeam vântul în aripi, simțeam că respir, simțeam fiecare bătaie de inimă și precum un nou născut fiecare experiență era o aventură.

Am stat o săptămână și am vizitat fie ce casă și familie ce am găsit. Oamenii erau primitori și bucuroși să audă o poveste și la masă te invitau ca pe un frate. Am mers me cărări cunoscute și pe scurtături ce doar țăranii le știau, am făcut drumeții și am mers după vaci și fiecarexperiență m-au făcut să mă simt ACASĂ. Acum evident veI spune că, o săptămână de vacanță într-un loc pitoresc nu cântărește cât o viață, și evident ai dreptate, motiv pentru care mi-am propus să revin peste vară și să locuiesc o lună în cort.

Am aranjat totul să lipsesc o lună, am umplut rucsacul cu merinde, căci cortul și sacul de dormit le lăsasem acolo, și am pornit spre același cătun pentru a vedea dacă fusese o aventură sau calea către ce căutasem atâta vreme. Am pus cortul în același loc și sitematic am pornit din casă în casă, am vizitat cătunele vecine, am fost la munca câmpului, am cunoscut preotul și biserica și am fost chiar și la o înmormântare. Ai putea crede că a fost de vis dar nu a fost așa caci mai bine de două săptămâni a ploua în continu iar vântul bătea n praznic. Am renunțat dar la încălțări și umbpam în picioarele goale, seara lasam din haine să se uște la un țăran în bucătărie, cortul se culca peste mine noaptea și deși era iunie uneori am făcut frigul căci totul era umed. Dar toate astea nu doar ca nu m-au descurajat ci mi-au deschis ochii. În pofida lipsei de confort, lipsurilor și a ceva familiar mă simțeam cu adevărat în largul meu. Gratiile se rupseseră, închisoarea era doar o vagă amintire, plămânii erau plini cu aer și inima zvâcnea cu voioșie.

Și am plecat știind că acesta este drumul pe care vreau să merg. Așa ca mi-am renovat casa pentru a o închiria, am încheiat orice relație cu orașul și la începutul lui 2017 am pornit spre cătunul meu propunându-mi că orice ar fi nu voi lua o decizie decât după 383 de zile. De ce atâtea? Na iaca pentru că îmi plac numerele și pentru că la acel moment așa număr părea ceva greu de cuprins cu mintea. Am locuit o vreme în casa unui localnic, dar când a ridicat mâna asupra mea m-am mutat într-un grajdi părăsit, apoi în altul după ce a venit cu toporul pește mine în toi de noapte. Am împărțit păinea o vreme cu un om gospodar și cu soția lui ajutându-i la muncile câmpului sau prin gospodărie. Am început să visez la un petec de pământ pe care să construiesc o casă sau chiar să cumpăr una părăsită pe care să o renovez dar nu a fost să fie. Deși departe de lume și sufletul multora de aici era întinat de înavuțire, neciste și ură. Am fost bărfit, acuzat de intenții ascunse sau spionaj și într-un final a trebuit să plec. Dar deși plecam știam că nu am greșit căci eram pe drumul cel bun. Și apoi nu am plecat singur căci pe o creastă de munte am găsit un pui de ciobănesc.

De aicibam plecat cu Patrocle nu speriați de necunoscut ci bucuroși de aventură trăind și locuind din mila oamenilor și din ce gologani aveam de la oraș. Am locuit dar într-un pod de casă în construcție ajutând pe șantier, am fost grăjdar la cai, meșter la acoperișuri de monimente, gunoier într-o casa nou cumpărată ce nu mai fusese locuită de un sfert de secol, administrator de pensiune și admirator de peisaje de pe faleza din Vama Veche. Uneori am primit mâncare și vorbe bune, alteori cuvinte de ocară, uneori a primit Patrocle pește pentru amândoi iar alteori am pus banul pe tejghea la magazin sa avem ce să mâncă. Am fost mereu împreună călătorind cu trenul, mașina sau pe jos. Uneori am dormit sub cerul liber și alteori pe o saltea moale. ACASĂ a devenit lumeA largă, iar pentru Patrocle ACASĂ am devenit eu. Atunci am înțeles ca ce căutam nu era un loc ci pe mine. Ce căutasem o viață era defapt în interiorul meu. Am înțeles că depinde de mine fericirea și nu de alți și doar eu pot decide unde să mă ducă viatța. Am înțeles că nu sunt o frunză la mila oricărei adieri ci o sămânțâ ce are nevoie doar de un sol fertil în care să prind rădăcini și odată ce ramurile îmi vor crește eu voi prinde vântul și îi voi spune încotro să se îndrepte.

Așa la momentul potrivit am descoperit acest loc. Departe de sate cât să am parte de liniște dar suficient de aproape încât să mă cunosc cu sătenii, suficient de izolat cât să am parte de intimitate dar de ajuns de accesibil cât să pot să pot să invit oameni, în inima naturii cât să mă bucur de ea dar nu atât de sălbatic încât să îmi fie frică de jivine. „Și așa așa a trăit fericit până la adănci bătrânețe”…
Nu!!!
Aici este abia începutul poveștii. Până acum a fost doar un test de determinare, un preludiu, o lecție de viață. Am învățat că uscături există peste tot, că rădăcini poți prinde oriunde câtă vreme poți respira, că nu banii din buzunar sau confortul fizic îți aduc fericirea ci doar libertatea de a alege, că de vrei ceva trebuie să pui mâna sa înveți și să faci, că oamenii te vor dezamăgi constant dar că nu trebuie să îți pierzi niciodata încrederea în ei, că dacă singur nu poți fi fericit atunci oricine îți va fi alături nu te va face. Până acum a fost un test să descopăr cât de puțin este prea puțin pentru a fi fericit.

O bătrânică șireată mi-a vândut un petec de pământ și așa încet încet cu propriile mâini, cu ajutorul voluntarilor și a familiei am ridicat o casă din saci umpluți cu pâmânt și acoperișuri reciprocale. Am clădit cum am știut muncind mult, trăgând mult de alții dar mai ales se mine dar iată că după doi ani de stat în cort am un acoperiș deasupra capului deși nu am încă multe între acești pereți și mai ales un suflet de om cu care să împărtăsesc totul. Patrocle îmi este mereu aproape, dar el nu poate vorbi, internetul și cărțile mă țin educat, șipotul apei, murmurul frunzelor și culorile naturii îmi țin inima veselă. Acum la 40 de ani pot spune că sunt ACASĂ,, un loc din inima mea pe care nu îl mai pot părăsi.

Poate că în încheiere te aștepți la o listă pe care să o urmezi pentru a te muta la țară, nsă tot ce ai nevoie este deja în inima ta. Tot ce trebuie să faci este să te uiți în oglinfa ta interioară și să te intrebi „Asta vreau cu adevărat? Sunt dispus să plătesc costul real pentru a-mi ndeplini visul?”. Dacă răspunsul este”DA” ști deja ce ai de făcut și nu vei mai privi Vreodată in urmă. Dacă răspunsul este „NU”. Este cel mai important pas din viața ta care te va îndruma spre fericirea așa cum o simți tu.